Se afișează postările cu eticheta Nepublicate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nepublicate. Afișați toate postările

vineri, 23 mai 2025

18:03 - ,, Fara comentarii

Mi-e dor de Tine!

 Mi-e dor de Tine, Doamne!
Să-mi treci mâna prin păr;
Să-ți simt răcoarea serii
Cu adieri de măr.

 Mai știi c-odinioară
Mă luai desculț prin fân?
Mă bălăceam în iazuri,
Pe cuci voiam să-ngân?
 
Și prin copaci adesea
Mă cățăram de zor,
Cu brațele întinse
Mă prefăceam că zbor?
 
Cum alergam prin iarbă,
Din flori faceam cunună,
Cu vântul stam de vorbă
Balade să îmi spună?
 
O ploaie de pupicuri
Ce le simțeam pe frunte,
Tu le cerneai din nouri,
Eu, chicoteam cuminte!
 
Mă-ntorc smerit la Tine,
Rănit,… și-n suflet gol…
N-am lacrime destule
De noapte să mă spăl.
 
Și te-aș ruga, Părinte,
Să-mi dai iertarea Ta;
Iubirea Ta fierbinte,
Să-mi umple inima!

vineri, 23 mai 2014

14:53 - , Fara comentarii

Transfuzie mistică

       Scâncea inima-n pridvor
    Când    Lumina    am    zărit,
  Că-mi   tâlcuia   taine   de   dor
Ce   mai   târziu    le-am    desluşit.

O    clipă      m-am     oprit    în    loc
  Şi   în    simțiri    ne-am     înfrățit.
    Atunci prin vene-mi curgea foc
      Ce    din    inimă-a    țâșnit.

      Uimirea m-a cuprins duios!
    Când  un  Bard  de  timp  uitat,
  Acorda                             melodios
Inima,             pentru               cântat!

Ca    să    nu     mai     credem    orbul,
  Care       ne        cântă       vulpeşte,
    Pierzând  caşul  precum  corbul
      Dintr-o  mai  veche  poveste.

sâmbătă, 17 mai 2014

17:09 - , Fara comentarii

Icoana Cuvântului


ninge cu fulgi mari de litere
în ritm de filocalie
cu ochii fac pârtie
prin zăpada groasă adunată-n cuvinte
între două file
când pe o foaie când pe cealaltă
cărarea uneori duce la inimă
alteori într-o trombă de durere
un bătrânel
ciopleşte un trunchi de cuvinte
cu dalta inimii
o icoană pentru suflet
a Mănăstirii dintr-un Gând
cu  surcele încălzşte inima
numai o inimă fierbinte
poate ciopli icoana Cuvântului
învăţa-se de la Unul
care cânta atât de luminos
că noaptea a uitat să mai vină

marți, 17 iulie 2012

19:01 - ,, Fara comentarii

Colind celest


Mi-am împodobit gândul,
cu jerbe de flori.
Vestea un înger vremuri de dor
trăgând clopotul inimii.
Clinchete de flori se ridicau în văzduh
și vântul acompania cu un chimval de nori.
Din când în când,
un fulger se lăsa frânt,
iar scântei luminau întunericul până la sânge.
Ardeam tăcut ca o lumânare
și din ceara topită se ridica
o mireasmă de colinde cântate cu inima.
Dumnezeu a ieșit în pragul cerului!
Clopoței de stele vibrau de emoție
și începuse să ningă cu fulgi mari de lumină,
iar colinde zburau cu aripi de heruvimi
la inima Domnului.

Am venit să-L colindăm pe Păstorul blând,
Lumină să căpătăm și covrigi în gând.
Să ne toarne-n candelă din al său izvor,
Mir de viață veșnică și scântei de dor.

16:03 - , Fara comentarii

Copacul cu poezii

   
 

port    rădăcini    de    dor

şi  iarna   mai  iau   o   pereche  de  gânduri

mănânc      zilnic       fărâme      de      rugăciune

cu        ceai        din        flori        de        smerenie

am       îmbrăcat       o       coajă       de       uimire

şi    mi-au    crescut    ramuri    până    la  nori

câţiva   s-au   cununat   cu   crengile   mele

printr-un    legământ    de    iubire

în loc de frunze au crescut litere

şi    fiecare    ramură

are    poezia    ei
când suflă vântul
literele   schimbă
locurile  între  ele
şi foşnesc alte poezii
mi-a înflorit ochiul inimii
şi   am   învăţat   să   ascult
freamătul                     codrului
cât vezi cu ochii          numai murmur
să  fie  oare  slava  copacilor  spre  cer  ridicată

vineri, 1 iunie 2012

12:38 - , Fara comentarii

Simbrie

m-au încrustat amintirile
ca o coajă de stejar
de la un timp
o idee mă furnică făcând poteci pe creier
circumvoluțiuni ale unui timp
poate apus poate un nou răsărit
se făcea seară
spărgeam o oră-n clipe de chemare
în speranța unui dialog celest
mă vămuia asfințitul
mă găsise gol
ar fi trebuit să am în scoica inimii
măcar o scânteie
ar fi trebuit
tocmai când credeam că știu că nu știu nimic
tocmai atunci când nu mai vedeam decât cuprinsul
m-ai bătut pe umărul inimii
și m-ai scos afară
pe câmpia cu flori ce valsau la nunta prinților
ce ne așteaptă cu pahare de șampanie
și noi uităm să mai venim
că ne-am mai luat un job sau o afacere
Antreprenorule
n-am apucat decât să mănânc struguri
nimicul meu pentr-un dinar

joi, 10 mai 2012

20:04 - ,, Fara comentarii

Îndemn celest


Când ruga tăcută și lacrimi sihastre
Se-nalță la ceruri şi-aduce zori,
Deschide copile în suflet ferestre
Şi cheamă lumina să plouă cu flori.

Când inimi smerite de valuri amare,
Scoici sidefând lumina-n perle de dor,
Adună copile mărgăritare
Şi raze de soare să-ți faci mărțișor.

Când vântul stârni-va tornade în tine,
Trimite copile scrisori către cer  
Pe frunze, petale ori crengi și suspine
Cu pana iertării ce-ascunde mister.

Primi-vei copile cetele blânde
De îngeri cu daruri în gând de ajun
O creangă de cer, stele arzânde,
O naștere nouă ca brad de crăciun.

luni, 7 mai 2012

12:59 - ,, Fara comentarii

O carte poștală


Doamne
ți-am trimis o carte
necunoscându-ți adresa am lăsat-o în cutia poștală
am văzut că sunt multe cutii pe scara asta a lumii
vezi că a mea miroase a dor
când am legat foile în ea aveam 12 cu 7 tensiunea
pulsul era cam mare
cică de la răceală mi se trage
dar eu cred că de la așteptarea asta apăsătoare
că la câtă treabă ai Tu numai de citit nu-ți arde
vezi că ți-am lăsat acolo și o coală albă
poate vrei să-mi răspunzi și nu ai hârtie
scrie-mi și mie două rânduri
ce-ți trece și ție prin gând
sau măcar pune-ți degetul tău în coasta inimii mele
să-mi lași și mie un semn inconfundabil
că ai trecut pe acolo

duminică, 25 decembrie 2011

06:00 - ,, 1 comentariu

O scrisoare pentru Moșul!

Este noaptea de ajun. 
Pun sub pomul de Crăciun 
Două ghete de poveste, 
Cu aripi de dor, măiestre.

Pentru Ciobănașul Sfânt-
Un sul scris pe foi de gând 
Și-o fundiță de mister 
Într-un brad gătit în cer.

Sunt flamând peste măsură: 
Dă-mi fărâme de prescură,
Stropi de vin ceresc în gând,
Să-mi sting setea de cuvânt!

Altoiește-mi o mlădiță, 
Dintr-un soi regesc de viță, 
Să mustească-n gând cuvinte, 
Să strâng vinu-n strofe sfinte! 

Cu trei degete să-mi dai, 
Stropi de mir cu dor de rai 
Și-n ulcele de cuvânt, 
Taine butășite-n gând! 

Dă-mi din lanul tău de grâu, 
Ce-a crescut până la brâu, 
Vreo trei znopi babani de spice
Din câmpiile epice. 

Treierat de patru vânturi, 
Să umplu un sac de gânduri! 
Și la moara zorilor, 
Pe poteca norilor, 

Între doua pietre sfinte, 
Macin grâul în cuvinte; 
Și le cern de multe ori, 
Că suntem în sărbători. 

Dau tărâța într-o parte, 
Pun făina deoparte, 
Și adun în vase sfinte, 
Doar făina din cuvinte. 

Iau ulei și pun făină 
Cu o cupă, o duzină, 
În covata de poveste, 
Primită, în dar, ca zestre.

Pun și-un fagure de miere, 
Un descântec de-nviere. 
Tot frământ cu drag și dor, 
Fac covrigi, pun la cuptor. 

Adaug un praf de stele, 
Rugăciuni și toate cele 
Și..., de te-o-mbia mirosul, 
Poate vii, făcând pe Moșul! 

Vom bea vin din rodul tău, 
Tescuit în pieptul meu. 
Vom mânca, dacă Ți-e foame, 
Covrigi rumeni, nuci și poame. 

Eu te-aștept ca un copil,
Pus pe șotii, dar subtil.
Te aștept cu drag și dor,
Mi-am gătit culcuș în nor.

Și-mi vei spune taine sfinte,
Că ești cel mai bun Părinte!
Dintr-o Țară de poveste, 
De prin zările celeste.


joi, 1 decembrie 2011

13:57 - ,, Fara comentarii

O zi de poveste!


"M-am trezit cu fața-n soare",
Cânta un cocoș în gând.
Fac catren de-nviorare,
Alerg pe poteci de vânt.

Iau rucsacul de cuvinte,
Toiagul cu visele,
Și, pe post de-ncălțăminte,
Ghete cu aripile.

Ies afară-n bătătură,
Vorbesc cu izvoarele
Și o iau spre curmătură,
Că... nechează soarele.

Prind o rază de poveste
Și o trec prin inimă.
Mă avânt, urcând spre creste,
La Izvorul lacrimă.

Doar aici se naște dorul,
În aghiazmă de cuvânt.
Sorb o gură de cuvinte,
Mă inundă rime-n gând.

Mestec o anafură,
Că mi-e foame de cuvânt
Cu gust de metaforă:
Gânduri din tărâmul sfânt.

Mă avânt din nou spre creste:
E din ce în ce mai greu.
Ușor, gustul de poveste-și
Face loc în gândul meu.

Spre apus, colindă seara,
Un buhai vibrează-n gând.
Îi răspund, luând vioara,
Cântând c-un arcuș de vânt.

Fac cu ochiul către stele,
Un flirt să înfiripez,
Și le-nnod fustițele,
Un hamac să-mi echipez.

Aprind focul din cuvinte,
Scăpărând scântei de dor,
Înalț o rugă fierbinte,
Trimit, Domnului, odor.

Țes din nori o cuvertură
Și-o pernă din fulgi cerești
Și adorm c-o rugă-n gură:
Obiceiuri sihăstrești.

 Noapte bună!


12:37 - ,, 1 comentariu

Prâslea în Țara Cuvintelor!

      Umblă Prâslea, rupt de foame,  
    Într-o seară de poveste,  
  Când se coafa pe coame, 
Noaptea, coborând pe creste. 

Apăru în departare 
  O pădure de cuvinte; 
    Și, atras de o chemare 
      Ori de sfinte simțăminte,

      S-a apropiat sfios,  
    Cu multă luare-aminte. 
  Îl făcuse curios 
O Intrare din cuvinte! 

Împletită, încifrată, 
  Încrucită la mijloc, 
    Și de dor însângerată, 
      Și-nnodată-n limbi de foc!

      Se gândi… să bată tare 
    Ori din inimă strigând?
  - Ce dorești? O întrebare-i  
Fremăta uimire-n gând. 

- Cer iertare…, de se poate,   
  O fărâmă de cuvânt.
    Buzele îmi sunt uscate
      Și în piept mă înfierbânt.
  
      - Cine este? ‘ntrebă, Domnul! 
    - Iaca, Prâslea pribegește! 
  Spuse-n treacăt majordomul
Și la Ușă stăruiește!

- Vezi ce vrea! Poate dorește 
  Să mănânce ori să bea. 
    Du-te…, dă-i… și-l omenește! 
      Dar întreabă-l: el ce vrea? 

      - Ei! Ceruse-așa-ntr-o doară  
    O fărâmă de cuvânt.
  Nu mi s-a părut să moară 
De vreo foame de cuvânt! 

- Ia stai, Petre, că merg eu 
  Să îl cercetez oleacă. 
    Și... ieși și Dumnezeu, 
      Ca să se mai dezmorțească.

      - Tu ești, Prâslea? - Io sunt, bre. 
    - Și cu ce treburi pe-aicea? 
  Cum veniși? Că-i o mirare
Să ajungi până aicea! 

- Am încălecat pe-un Gând.
  L-am zărit păscând pe nori.
    De-i puneam foc în cuvânt,
      Necheza adeseori.

      Dup-o noapte, de ajun,
    Magică, cu doruri sfinte,
  I-am dat, la micul dejun,
Numai jarul din cuvinte!

Rugându-L să mă învețe
  Limba veche dintr-o Carte,
    Unde-i veșnic Tinerețe
      Și Viață fără de moarte!

      M-a luat în șaua lui
    Ș-am zburat ca vijelia
  Pe poteca cerului,
Părăsindu-și herghelia.

M-a lăsat la un Păstor:
  Blând m-a binecuvântat,
    Să-nvăț limba sfinților
      Și la litere-am intrat.

      Curios peste măsură,
    L-am fixat pe-nvățător:
  Era blând, smerit la gură,
Cu un glas fermecător.

- Ia o ceașcă de cuvinte 
  Din ibric, că-i foc domol! 
    Sorbi un ceai din strofe sfinte 
      Și vocale-n si bemol!

      Cu o lingură de miere, 
    Din consoane țiteră, 
  Să-nveți noua scriere, 
Literă cu literă!

Torci din gânduri fire drepte,  
  Încrucite - uneori, 
    Stând smerit, atent la scripte,
      Înșiri litere pe sfori. 

      Faci mătănii din cuvinte 
    Și le porți în gând mereu, 
  Iar, când inima-i fierbinte, 
Mulțumești lui Dumnezeu!

  - Bre, omule! Mă uimești!  
  Hai că-ncepi un pic să-mi placi: 
    Cât de simplu plăsmuiești! 
      Se vede că ești dibaci!

      Văzui cum strănută norii
    Literele în șiroaie, 
  Râurile scriu istorii…
Cu cuvinte în șuvoaie.

Zboară literele-n zare,  
  În cătarea florilor,  
    Și se-ntorc sclipind în soare,
      În fagurii cuvintelor.

       Prinzi o rază de vocale,
    Descâlcești consoanele,
  Torci pe fus o poezie,
Chicotește soarele.

La vântos, când stă stejarul
  Să-i maseze frunzele,
    Se întinde tulpinarul,
      Scârțâind cuvintele.

      Prâslea văzu că-n poveste
    Se întâmplă o minune:
  Ce gândești se împlinește,
Dacă ai doar gânduri bune!

Se întoarse la palat
  Doar cu inima bătând,
    Ritm de dor însângerat,
      Cu aripi crescute-n gând!

      - Cine este? ‘ntrebă Domnul.
    - Prâslea, foame de cuvinte!
  Spuse, iarăși, majordomul
Cu o nouă rugăminte.

- S-a întors așa curând?
  Năzdrăvan acest flăcău!
    Curios! Ce-o mai fi vrând…?!
      - Împrumut din grajdul tău!

      Armăsarul să îl poarte
    Pe crestele norilor,
  Prin pădurile celeste,
Care murmură a dor!

Vrea să caute-n pădure
  Coadă din esențe sfinte!
    Are și el o secure,
      Să cioplească-n gând cuvinte.

      - Du-te, dă-i, să meargă-n pace!
    Și s-a dus..., și s-a tot dus...,
  Chemat de ceva soroace,
Pân’-ce soarele-a apus.

Ajungând la prima vamă,
  Văzu un vămuitor
    Cu armură din aramă
      Și-n priviri pătrunzător.

      El îl puse la-ncercare,
    Cerându-i pe loc răspuns
  La o veche ghicitoare
Cu înțelesul ascuns.

Armăsarul, năzdrăvanul,
   Îi spusese din-nainte
    Ce răspuns vrea gardianul,
      Arămind în gând cuvinte.

      Așa fu și la a doua,
    A treia și-a patra vamă.
  Fu ușor pân-la a noua
Și trecu fără vreo teamă.

La a zecea, se-opintise,
  Anagramând înțelesul.
    Armăsarul îi șoptise:
      - Prâslea..., corectează sensul!

      La a unsprezecea vamă,
    Cu greu își aduse-aminte
  Că-i spusese-o epigramă,
Olărind din lut cuvinte.

La a doișpea, se opri,
  Poposind pe o cărare,
    Să învețe-a se smeri,
      Că urma o confruntare!

      Frânse-n patru o prescură:
    Mânca, învățând povețe,
  Și sorbi o-nghițitură
De aghiazmă cu blândețe.

Căci se-nfuriase-un vânt:
  Înnegrind brazde de nori,
    Greblând cerul cu avânt,
      Țintuind pe călători.

      Apucă să mai mănânce
    O fărâmă de prescură,
  Făcându-și, în gând, o cruce,
Se porni spre curmătură.

Din neant, trăzni un fulger.
  Ce mai ploaie! Ce mai vânt!
    O tornadă-nfiptă-n cer
      Culca totul la pământ,

      Aruncând șure de nori,
    Hoarde repezi și turbate,
  Spre cei doi vizitatori,
Să-i răpună de se poate.

De n-ar fi fost Armăsarul,
  Dotat cu puteri celeste,
    Cunoscându-și adversarul,
      Prâslea ieșea din poveste.

      Vămile-au rămas în urmă
    Și-au zărit în depărtare,
  Îmbrăcată cu o brumă,
O pădure șoptitoare!

La hotar, cu stâlpi de foc,
  Brazi cu cetini de cuvinte,
    Fagi si carpeni la un loc
      Și stejari cu ghinde sfinte.

       Au intrat fără probleme:
    Toți copacii se-nclinau,
  Șușotind numai poeme,
Domnului le închinau.

Armăsarul l-a lăsat
  Pe o pajiște-nsorită
    De un verde viu, rimat,
      Și-n cuvinte înflorită.

      Din desișul sihăstrit,
    I-a adus în dar o coadă
  Dintr-un lemn de dor smerit,
Cu esență de baladă.

Punea coada la secure
  Când un murmur din pădure,
    De stihire luminânde,
      Cântau Domnului colinde!

      Un gând l-a străfulgerat!
    Și, cu dor însângerat,
  Scăpărări din zări celeste,
Văzu… Taina… din poveste!

- Tu… ești... Omul... care este?!
  Vreau să mi te pun la teste! 
    Trecu-i prin ceva pățănii… 
      După ce faci trei mătănii,

      Semnul crucii de trei ori,
    Fața-n răsărit de zori,
  Când se face liturghia,
Cânți din pieptu-ți "Aliluia",

Iei andrele, tricotezi, 
  Și o daltă să sculptezi!
    Cu petale dai culori, 
      Dintr-un curcubeu de flori!

      Ca miros, adaugi mir, 
    Să mă-mbete când inspir! 
  Vezi cum faci, eu știu că poți 
Din cuvinte să le scoți! 

De pe cerul însorit, 
  Din tărâmul sihăstrit,
    Scarmeni caiere de nori!
      Să torci, dimineața-n zori, 

      Pe trei fuse înrudite, 
    În iubire erudite, 
  Fire groase din cuvinte, 
Fiindcă vreau să faci veșminte! 

Deapănă-le pe-un mosor, 
  Țeși în gând postav de dor! 
    Să croiești o mantie, 
      Aură de grație! 

      O tălpică din vocale 
    Și o alta din consoane, 
  Scânduri din esențe sfinte, 
Separi coaja de cuvinte! 

Să sculptezi o râură, 
  Scândură cu scândură,
    Făurind o sanie,
      Că-i vremea de danie!

      Despică cuvinte-n șapte, 
    Împletindu-le în șoapte! 
  Țeși cu dor rând după rânduri 
Și le-mpăturești în gânduri! 

Tivești cu ață-ncercată, 
  O trăistuță fermecată,
    Plinind daruri adorate
      Celor cu gânduri curate!

      Din cuvinte fluierate, 
    Să faci hățuri încifrate!
  Stânga, dreapta, hăis și cea, 
Hooo prelung, pentru-a frâna! 

S-aduci renii cu căpestre, 
  De prin zările silvestre! 
    Șapte reni întraripați, 
      La sanie înhămați! 

      Dacă-oi fluiera odată, 
    Să mugească turma toată! 
  Dac-oi fluiera prelung, 
Să zboare c-avem drum lung

Până-n Țara Dorului,
  Din înaltul cerului!
    Fiindcă, azi, se celebrează
      Cel ce toate le-nviază!

      N-apucă șă-și spună gândul
    Că i s-a-mplinit cuvântul:
  Sania cu daruri plină,
În pachete de lumină!

Devenind semnul mirării,
  De minunea întâmplării,
    Cu emoție-n cuvânt,
      A mărturisit în gând:

      - Tu ești Dor însângerat,
    Veșnic împrimăvărat!
  Acum, inima Te știe
Prieten pe veșnicie!

Doar în Duh putem cunoaște,
  Doar din Duh putem renaște,
    Ca Phoenix-ul din cenușă,
      Să intrăm în Rai prin Ușă!

      - Diii..., renilor cu căpestre,
    Încifrate și măiestre,
  La-mpăratul zorilor,
Pe omătul norilor!

- Cine este?, ‘ntrebă, Domnul? 
  - Prâslea, spuse majordomul,
    A venit să ne colinde.
      Piciul ăsta mă surprinde!

      - Du-te, cheamă-l, s-ascultăm
    Și toți să ne bucurăm!
  - Oo, ho, ho, Măriri cerești,
În costume-mpărătești!

Am venit să vă urăm,
  Pe Domnul să-l colindăm!
    Să ne dea Păstorul Blând
      Prescuri și lumină-n gând!

      Să ne toarne-n candelă
    Mir de viță nobilă
  Și un mugurel de dor,
Din Pomul nemuritor!

Am și eu smerite daruri,
  Pentru cei ce stau în ceruri:
    Pentru Maica Dorului
      Și Crăiasa cerului,

      Am o ie din cuvinte,
    Lămurite-n focuri sfinte,
  Brodată cu fir de dor,
În lirica psalmilor,

Din cuvinte-ncrucișate,  
  Ici și colea scămoșate:  
    Trei pe față, trei pe dos 
      Și slăvind-ul pe Hristos!

       Și-i mai dau o mantie,
    Aură de grație! 
  Pentr-o Măicuță aleasă  
Și pe veci Împărăteasă!

Fiului, spiță divină,
  Inima de doruri plină
    Și legate-ntr-un buchet,
      La lumină cu magnet.

      Domnul a luat cuvântul,
    Cercetându-i atent gândul:
  - Spune-mi, fiindcă eu voiesc
Trei dorințe să-mplinesc!

- Doamne! știi... una din trei:
  E de-ajuns pentru ai mei!
    Am să ți-o trimit în gând,
      De-oi ajunge pe pământ!

      Și, luându-și bun rămas,
    Mai spuse, cu dor în glas,
  Celor ce l-au escortat
La ieșirea din palat:

- Slavă, în veci, Tatălui!
  Mulțumire Fiului
    Și Mângâietorului,
      Pentru Jertfa Dorului!

      Prâslea o luă spre casă
    Pe cărarea luminoasă:
  Orișiunde poposea,
Din cuvinte, semn cioplea.

- Doamne!! Scoală! Fă… ceva! 
  - Ce mă strigi, Petre, așa? 
    - Știi pădurea fermecată, 
       De cuvinte încărcată? 

      Copacii încrucișați, 
    Creangă-n creangă-mbrățișați? 
  Stejarii cu ghinde sfinte, 
Brazi cu neaua din cuvinte? 

- Ce stigi, Petre, viforos?
   Nu vezi că sunt somnoros?!
     - Prâslea și-a luat securea 
       Și-a cioplit toată pădurea! 

     - Petre… a făcut din ea 
    Un dar pentru Mama mea
  Și-o mulțime de cadouri
Celor strămutați în nouri

Ce au inima curată
  Și de dor însângerată.
    Cântând un colind în cer,
      Lerui, Doamne, lerui ler!

      Astfel, petrecu la rând
    Trei zile. Dar pe pământ!
  Au fost ani, zile și luni,
Însorite cu minuni.

Prâslea își venise-n fire
  Și, ca dar de mulțumire,
    Cioplea, tămâind cuvinte,
      Făclii cu miresme sfinte!

Abonați-vă la: Comentarii (Atom)