12:37 - 
Favorite,Nepublicate,TOATE
1 comentariu
Favorite,Nepublicate,TOATE
1 comentariu
Prâslea în Țara Cuvintelor!
Umblă Prâslea,
rupt de foame,
Într-o seară
de poveste,
Când se coafa
pe coame,
Noaptea, coborând pe creste.
Apăru în
departare
O pădure de
cuvinte;
Și, atras de o
chemare
Ori de sfinte
simțăminte,
S-a apropiat
sfios,
Cu multă
luare-aminte.
Îl făcuse
curios
O Intrare din
cuvinte!
Împletită,
încifrată,
Încrucită la
mijloc,
Și de dor
însângerată,
Și-nnodată-n
limbi de foc!
Se gândi… să
bată tare
Ori din inimă
strigând?
- Ce dorești?
O întrebare-i
Fremăta uimire-n gând.
- Cer iertare…, de se poate,
O fărâmă de
cuvânt.
Buzele îmi
sunt uscate
Și în piept mă
înfierbânt.
- Cine este?
‘ntrebă, Domnul!
- Iaca,
Prâslea pribegește!
Spuse-n
treacăt majordomul
Și la Ușă
stăruiește!
- Vezi ce
vrea! Poate dorește
Să mănânce ori
să bea.
Du-te…, dă-i…
și-l omenește!
Dar întreabă-l: el ce vrea?
- Ei!
Ceruse-așa-ntr-o doară
O fărâmă de
cuvânt.
Nu mi s-a
părut să moară
De vreo foame
de cuvânt!
- Ia stai,
Petre, că merg eu
Să îl cercetez
oleacă.
Și... ieși și Dumnezeu,
Ca să se mai
dezmorțească.
- Tu ești,
Prâslea? - Io sunt, bre.
- Și cu ce
treburi pe-aicea?
Cum veniși?
Că-i o mirare
Să ajungi până
aicea!
- Am încălecat pe-un Gând.
L-am zărit păscând pe nori.
De-i puneam foc în cuvânt,
Necheza adeseori.
Dup-o noapte, de ajun,
Magică, cu doruri sfinte,
I-am dat, la micul dejun,
Numai jarul din cuvinte!
Rugându-L să mă învețe
Limba veche dintr-o Carte,
Unde-i veșnic Tinerețe
Și Viață fără de moarte!
M-a luat în șaua lui
Ș-am zburat ca vijelia
Pe poteca cerului,
Părăsindu-și herghelia.
M-a lăsat la un Păstor:
Blând m-a
binecuvântat,
Să-nvăț limba
sfinților
Și la
litere-am intrat.
Curios peste
măsură,
L-am fixat
pe-nvățător:
Era blând,
smerit la gură,
Cu un glas
fermecător.
- Ia o ceașcă
de cuvinte
Din ibric, că-i
foc domol!
Sorbi un ceai
din strofe sfinte
Și vocale-n si
bemol!
Cu o lingură
de miere,
Din consoane
țiteră,
Să-nveți noua
scriere,
Literă cu
literă!
Torci din
gânduri fire drepte,
Încrucite - uneori,
Stând smerit,
atent la scripte,
Înșiri litere
pe sfori.
Faci mătănii
din cuvinte
Și le porți în
gând mereu,
Iar, când
inima-i fierbinte,
Mulțumești lui
Dumnezeu!
- Bre, omule! Mă
uimești!
Hai că-ncepi
un pic să-mi placi:
Cât de simplu
plăsmuiești!
Se vede că
ești dibaci!
Văzui cum
strănută norii
Literele în
șiroaie,
Râurile scriu
istorii…
Cu cuvinte în
șuvoaie.
Zboară
literele-n zare,
În cătarea
florilor,
Și se-ntorc
sclipind în soare,
În fagurii
cuvintelor.
Prinzi
o rază de vocale,
Descâlcești
consoanele,
Torci pe fus o
poezie,
Chicotește
soarele.
La vântos, când
stă stejarul
Să-i maseze
frunzele,
Se întinde
tulpinarul,
Scârțâind
cuvintele.
Prâslea văzu că-n poveste
Se întâmplă o minune:
Ce gândești se împlinește,
Dacă ai doar gânduri bune!
Se întoarse la palat
Doar cu inima bătând,
Ritm de dor însângerat,
Cu aripi crescute-n gând!
- Cine este?
‘ntrebă Domnul.
- Prâslea,
foame de cuvinte!
Spuse, iarăși, majordomul
Cu o nouă
rugăminte.
- S-a întors
așa curând?
Năzdrăvan
acest flăcău!
Curios! Ce-o
mai fi vrând…?!
- Împrumut din
grajdul tău!
Armăsarul să
îl poarte
Pe crestele
norilor,
Prin pădurile
celeste,
Care murmură a dor!
Vrea să
caute-n pădure
Coadă din
esențe sfinte!
Are și el o
secure,
Să
cioplească-n gând cuvinte.
- Du-te, dă-i, să meargă-n pace!
Și s-a dus..., și
s-a tot dus...,
Chemat de ceva
soroace,
Pân’-ce
soarele-a apus.
Ajungând la
prima vamă,
Văzu un
vămuitor
Cu armură din
aramă
Și-n priviri pătrunzător.
Și-n priviri pătrunzător.
El îl puse la-ncercare,
Cerându-i pe
loc răspuns
La o veche
ghicitoare
Cu înțelesul ascuns.
Cu înțelesul ascuns.
Armăsarul,
năzdrăvanul,
Îi
spusese din-nainte
Ce răspuns
vrea gardianul,
Arămind în
gând cuvinte.
Așa fu și la a
doua,
A treia și-a
patra vamă.
Fu ușor pân-la
a noua
Și trecu fără
vreo teamă.
La a zecea, se-opintise,
Anagramând
înțelesul.
Armăsarul îi
șoptise:
- Prâslea..., corectează sensul!
La a
unsprezecea vamă,
Cu greu își
aduse-aminte
Că-i spusese-o
epigramă,
Olărind din
lut cuvinte.
La a doișpea, se opri,
Poposind pe o
cărare,
Să învețe-a se
smeri,
Că urma o
confruntare!
Frânse-n patru
o prescură:
Mânca,
învățând povețe,
Și sorbi
o-nghițitură
De aghiazmă cu
blândețe.
Căci
se-nfuriase-un vânt:
Înnegrind
brazde de nori,
Greblând cerul
cu avânt,
Țintuind pe
călători.
Apucă să mai
mănânce
O fărâmă de
prescură,
Făcându-și, în
gând, o cruce,
Se porni spre
curmătură.
Din neant, trăzni un fulger.
Ce mai ploaie!
Ce mai vânt!
O
tornadă-nfiptă-n cer
Culca totul la
pământ,
Aruncând șure
de nori,
Hoarde repezi
și turbate,
Spre cei doi
vizitatori,
Să-i răpună de
se poate.
De n-ar fi
fost Armăsarul,
Dotat cu
puteri celeste,
Cunoscându-și
adversarul,
Prâslea ieșea
din poveste.
Vămile-au
rămas în urmă
Și-au zărit în
depărtare,
Îmbrăcată cu o
brumă,
O pădure
șoptitoare!
La hotar, cu
stâlpi de foc,
Brazi cu
cetini de cuvinte,
Fagi si
carpeni la un loc
Și stejari cu
ghinde sfinte.
Au
intrat fără probleme:
Toți copacii
se-nclinau,
Șușotind numai
poeme,
Domnului le
închinau.
Armăsarul l-a
lăsat
Pe o pajiște-nsorită
De un verde
viu, rimat,
Și-n cuvinte
înflorită.
Din desișul
sihăstrit,
I-a adus în
dar o coadă
Dintr-un lemn de dor smerit,
Cu esență de baladă.
Punea coada la secure
Când un murmur din pădure,
De stihire luminânde,
Cântau
Domnului colinde!
Un gând l-a
străfulgerat!
Și, cu dor
însângerat,
Scăpărări din
zări celeste,
Văzu… Taina…
din poveste!
- Tu… ești... Omul... care este?!
Vreau să mi te
pun la teste!
Trecu-i prin
ceva pățănii…
După ce faci
trei mătănii,
Semnul crucii
de trei ori,
Fața-n răsărit
de zori,
Când se face
liturghia,
Cânți din
pieptu-ți "Aliluia",
Iei andrele,
tricotezi,
Și o daltă să
sculptezi!
Cu petale dai
culori,
Dintr-un
curcubeu de flori!
Ca miros,
adaugi mir,
Să mă-mbete
când inspir!
Vezi cum faci,
eu știu că poți
Din cuvinte să
le scoți!
De pe cerul
însorit,
Din tărâmul
sihăstrit,
Scarmeni
caiere de nori!
Să torci, dimineața-n zori,
Pe trei fuse
înrudite,
În iubire
erudite,
Fire groase
din cuvinte,
Fiindcă vreau
să faci veșminte!
Deapănă-le
pe-un mosor,
Țeși în gând
postav de dor!
Să croiești o
mantie,
Aură de
grație!
O tălpică din
vocale
Și o alta din
consoane,
Scânduri din
esențe sfinte,
Separi coaja
de cuvinte!
Să sculptezi o
râură,
Scândură cu
scândură,
Făurind o
sanie,
Că-i vremea de
danie!
Despică cuvinte-n
șapte,
Împletindu-le
în șoapte!
Țeși cu dor
rând după rânduri
Și
le-mpăturești în gânduri!
Tivești cu
ață-ncercată,
O trăistuță
fermecată,
Plinind daruri
adorate
Celor cu
gânduri curate!
Din cuvinte
fluierate,
Să faci hățuri
încifrate!
Stânga,
dreapta, hăis și cea,
Hooo prelung,
pentru-a frâna!
S-aduci renii
cu căpestre,
De prin zările
silvestre!
Șapte reni
întraripați,
La sanie înhămați!
Dacă-oi
fluiera odată,
Să mugească
turma toată!
Dac-oi fluiera
prelung,
Să zboare
c-avem drum lung
Până-n Țara
Dorului,
Din înaltul
cerului!
Fiindcă, azi, se
celebrează
Cel ce toate
le-nviază!
N-apucă șă-și spună gândul
Că i s-a-mplinit cuvântul:
Sania cu daruri plină,
În pachete de lumină!
Devenind semnul mirării,
De minunea întâmplării,
Cu emoție-n cuvânt,
A mărturisit în gând:
- Tu ești Dor însângerat,
Veșnic împrimăvărat!
Acum, inima Te știe
Prieten pe veșnicie!
Doar în Duh putem cunoaște,
Doar din Duh putem renaște,
Ca Phoenix-ul din cenușă,
Să intrăm în Rai prin Ușă!
- Diii..., renilor cu căpestre,
Încifrate și măiestre,
La-mpăratul zorilor,
Pe omătul norilor!
- Cine este?, ‘ntrebă,
Domnul?
- Prâslea, spuse majordomul,
A venit să ne colinde.
Piciul ăsta mă surprinde!
- Du-te, cheamă-l, s-ascultăm
Și toți să ne bucurăm!
- Oo, ho, ho, Măriri cerești,
În costume-mpărătești!
Am venit să vă urăm,
Pe Domnul să-l colindăm!
Să ne dea Păstorul Blând
Prescuri și lumină-n gând!
Să ne toarne-n candelă
Mir de viță nobilă
Și un mugurel de dor,
Din Pomul nemuritor!
Am și eu smerite daruri,
Pentru cei ce stau în ceruri:
Pentru Maica
Dorului
Și Crăiasa
cerului,
Am o ie din
cuvinte,
Lămurite-n
focuri sfinte,
Brodată cu fir
de dor,
În lirica
psalmilor,
Din
cuvinte-ncrucișate,
Ici și colea scămoșate:
Trei pe față,
trei pe dos
Și slăvind-ul
pe Hristos!
Și-i mai
dau o mantie,
Aură de
grație!
Pentr-o
Măicuță aleasă
Și pe veci
Împărăteasă!
Fiului, spiță divină,
Inima de
doruri plină
Și
legate-ntr-un buchet,
La lumină cu
magnet.
Domnul a luat
cuvântul,
Cercetându-i atent gândul:
- Spune-mi, fiindcă eu voiesc
Trei dorințe să-mplinesc!
- Doamne! știi... una din trei:
E de-ajuns pentru ai mei!
Am să ți-o trimit în gând,
De-oi ajunge pe pământ!
Și, luându-și bun rămas,
Mai spuse, cu dor în glas,
Celor ce l-au escortat
La ieșirea din palat:
- Slavă, în veci, Tatălui!
Mulțumire Fiului
Și Mângâietorului,
Pentru Jertfa Dorului!
Prâslea o luă spre casă
Pe cărarea luminoasă:
Orișiunde poposea,
Din cuvinte, semn cioplea.
- Doamne!!
Scoală! Fă… ceva!
- Ce mă
strigi, Petre, așa?
- Știi pădurea
fermecată,
De cuvinte
încărcată?
Copacii
încrucișați,
Creangă-n
creangă-mbrățișați?
Stejarii cu
ghinde sfinte,
Brazi cu neaua
din cuvinte?
- Ce
stigi, Petre, viforos?
Nu vezi că
sunt somnoros?!
- Prâslea și-a
luat securea
Și-a cioplit
toată pădurea!
- Petre… a
făcut din ea
Un dar pentru
Mama mea
Și-o mulțime de cadouri
Celor
strămutați în nouri
Ce au inima
curată
Și de dor
însângerată.
Cântând un
colind în cer,
Lerui, Doamne, lerui ler!
Astfel, petrecu la rând
Trei zile. Dar pe pământ!
Au fost ani, zile și luni,
Însorite cu minuni.
Prâslea își venise-n fire
Și, ca dar de mulțumire,
Cioplea, tămâind cuvinte,
Făclii cu miresme sfinte!
1 comentarii:
Trimiteți un comentariu